vineri, 7 martie 2008

....unui existentialist...

Dupa Camus, exista o culme a umanului: experienţa absurdului, a intelegerii nonsensului vietii si a inutilitatii sperantei. Putini dintre noi ajung sa calce aceasta limita si mai putini ajung sa si-o asume printr-o constiinta lucida.

Calea catre dezvaluirea sensului existentei omenesti trece prin experienta absurdului; mai mult, aceasta ii este inceputul. Absurdul este un divort intre om şi lume; nascut din competitia acestora, el ocupa spatiul cunoasterii. Dar absurdul este divort total intre om şi lume numai daca absolutizam, pe de o parte, relaţia de cunoastere, nerecunoscand alta la fel de semnificativa pentru om (cum ar fi situatiile existentiale, toate relatii intre om şi lume: sacrificiul, credinţa, mistica, jocul, initierea, creaţia etc.) si, pe de alta parte, aceasta pornire irezistibila a omului catre cunoasterea totala a lumii.
Daca limitam pretentia implinirii noastre prin cunoastere, atunci absurdul nu este decat un context de viata.

Problema noastra – temeiul metafizic al absurdului – este de fapt problema sensului vietii.

Fericirea se naste din absurd, isi probeaza taria prin tragic si devine, in ultima instanta, sublimul existential uman, semnul autenticitatii modului uman de a fi. ( sa nu-l uitam pe Oedip care dupa ce-si traieste un destin tragic are puterea sa afirme :" Socot ca totu-i bine")

Camus este interesat de rostul omului intr-un univers in care “Dumnezeu a murit”, in care haosul existentei nu devine casa de locuit (cum se exprima un filozof roman) decat prin experienta absurda si prin cea a sublimului. El ne spune ca omul nu se poate salva din haosul existential al vietii decat prin anularea sperantei, de fapt, prin trairea şi retrairea absurdului, al spatiului ce se deschide dincolo de sine, ce poate fi umplut cu propria-i existenta, devenind astfel orizontul in care survin fiinta şi divinul.
De ce trebuie sa existe omul? Am putea raspunde: sensul vietii umane consta in trairea si retrairea neincetata a absurdului.
Ne putem insa intreba in final: cine dintre oamenii vii il poate atinge pe Dumnezeul cel viu promis de experienţa trairii şi retrairii absurdului?

Un comentariu:

Victor spunea...

Fiecare comentariu, mai ales că această postare mi-a fost –sper că am înţeles bine – dedicată, sau, mai bine, să spun adresată, îl adresez acelei acomodate prin inadaptabilitate Îmi doresc cu tărie să nu fiu existenţialist în întregime, adică prefer să fiu nietzschean mai degrabă decât sartrian sau camusian decât kafkian. Şi aici, cum bine avea să spună o blogger-iţă respectată, amintesc de „omul este condamnat să fie liber”, întrebându-mă: a stat mult Sartre să se gândească la o asemenea, cum să-i spunem ca să nu fim mojici, afirmaţie prea subtilă chiar şi pentru el? Însă, îi dăm o şansă filosofului, reţinându-i afirmaţia eliptică. Dacă am zice: „omul este condamnat să-şi caute libertatea” am descoperi adevăratul sens urmărit de subtilitatea sartriană. Ambiguitatea să vină din traducere?
Refuz, aşadar, absurdul vieţii exemplificat de Kafka, nu susţin că suntem liberi ci doar căutăm disperaţi libertatea, vreau să fiu un Sisif căruia îi place viaţa, chiar şi trăind-o într-o ciclicitate nesfârşită şi peste toate astea, doresc să fiu un dominator, în sensul acela nietzschean, cu o conştiinţă de stăpân, fără regrete, remuşcări, accese de răzbunare, ce îşi găseşte de fiecare dată sedusele, victimele şi supuşii.