Nu de mult citeam intr-o revista despre un aspect din viaţa Hannei Arendt pe care nu-l cunosteam. Arendt a fost timp de multi ani indragostita de Heidegger, un Heidegger casatorit care nu a divortat niciodata dar care, si el, la randul lui, o iubea pe Hannah Arendt. Arendt a renuntat la Heidegger dupa multi ani de iubire, satula sa mai faca pe proasta, sa se supuna vanitatii filosofului si iritata ca, in tot acest timp, Heidegger nu s-a deranjat macar sa-i citeasca una dintre cartile sale pe cand, din contra, ea ii studiase tezele cu cea mai mare seriozitate. Arendt ii scria profesorului sau, Karl Jaspers: “din totdeauna l-am mintit despre mine insami, prefacandu-ma ca nu am scris nicio carte, ca numele meu public nu exista si ca, intr-un cuvant, nu puteam sa numar pana la trei fara sa implic o interpretare a operei sale.”
Povestea este una comuna, s-a repetat in cazul multor femei. Totusi te pune pe ganduri pentru ca este vorba despre una dintre cele mai mari intelectuale a secolului XX…
A vrut sa fie placuta si sa fie iubita si s-a simtit prea inteligenta si prea sclipitoare ca sa aiba succes in sensul acesta, chiar si in ochii altui intelectual sclipitor al secolului trecut. Cu siguranta ca el s-a indragostit de intelectul ei, fara indoiala ca el a simtit nevoia sa fie superior fata de ea, sa simta ca era ea cea care invata de la el, ca el conducea, ca el era maestrul si ca ea nu-l va putea intrece niciodata. Nu este o simpla poveste despre vanitate. Este o poveste a rolului complex pe care l-a jucat egalitatea intelectuala in relatiile de dragoste. Forma in care ei au simtit nevoia sa-si impuna superioritatea iar ele le-au incurajat acest sentiment, modul in care ele au acceptat jocul si au contribuit la el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu